Muntele cu dor

Imaginea asta te urmareste. Si o iei cu tine oriunde te-ai fi departat de sat. Mai ales daca te-ai nascut si-ai crescut acolo. De dupa Tutuiatu ti s-a aratat prima data cum rasare soarele. Tot privind spre munte cu mana ridicata streasina la frunte incerci sa vezi de unde se-aduna norii. Mai tarziu, copil fiind inca, inveti sa-ti iei muntele drept reper cand te intorci acasa. In adolescenta, nu vrei decat sa pleci cu gasca sa-l cuceresti.
Descoperi incet-incet aceeasi imagine cand ajungi aproape de Greci. Pe soseaua de 3 kilometri care leaga satul la drumul catre Dunare si mare plopii se incapataneaza sa-ti sporeasca dorul de casa. Si iti descopera treptat, ca-ntr-un puzzle imaginea muntelui cu care ai crescut. Printre crengile lor zaresti mai intai poalele muntelui, ca un trunchi de om obosit. Mai mergi un pic si poti sa ghicesti "dunele" de granit "aurit" in lumina soarelui. Cu cat te-apropii mai mult iti dai seama cat de mult ti-au lipsit.
De-abia cand zaresti primele case poti sa vezi coama muntelui. De parca ti se intregeste in minte un chip aproape uitat. Te opresti. Iti tragi nitel rasuflarea si apoi iti promiti (ca de multe alte ori): "trebuie sa urc mai des tocmai sus, pe Tutuiatu!". Si daca ajungi acolo, pe creasta te uiti inapoi in sat. Si iar ti se face dor.