Friday, September 3, 2010

Caţavencu a urcat pe Ţuţuiatu, dar nici muntele nu s-a lăsat...

Şi uite-aşa a ajuns un "prăpădit de deal" să-ncurce planurile unor munţomani. Ce-i drept... nici nea Ion nu i-a slăbit cu "borsecul" de prune... :)

Din Catavencu, 25 august 2010. Autor Mihai Buzea.


Unde să mai mergem, c-am fost peste tot… „Hai în Dobrogea, că şi-acolo-s munţi“, zice o fată. Hohote imense, grohăieli: „Poate munţi de şuberek“, zice unul mai glumeţ. „Dacă vă spun!“, insistă ea. „Eu sunt ­de-a­co­­lo, din satul Greci, şi chiar lângă sat e un munte-n toată regula! Şi nici nu ne costă cazarea, că stăm la ai mei!“ Argument decisiv. Plecăm.

Ca localitate, Greci e sat şi nu prea mai e sat, că are ditamai fabrica în centru; pe de altă parte, oamenii (cei încă neplecaţi „a­fa­ră“) umblă cu căruţele şi se ­cin­s­tesc la birturi absolut rurale.
Partea bună e că deasupra satului se arată într-adevăr un vârf cât toate zilele, despre care a­flăm că se cheamă Ţuţuiatu, că-i cel mai înalt din toată Dobrogea, şi că există trasee marcate. Per-fect!

Nu putem refuza nimic din ospitalitatea lui nea Ion (ţuică, vişinată, ciorbă, tocană, grătar, murături, vin, ardei iute din grădină), aşa că prima seară se du­ce adânc în noapte, iar a doua zi trezirea se face cu dificultate (ochi umflaţi, gură cleioasă, mers nesigur etc.). Dar planu-i plan, aşa că plecăm pe traseu.

În mod ciudat, sătenii din Greci nu cască gura ca disperaţii la turişti (cum se întâmplă în alte părţi), par mai degrabă indiferenţi, ocupaţi cu treburile lor (femeile cu munca, bărbaţii cu băutura). Traseul (triunghi albastru) iese frumos din sat şi urcă spre vârf, cam pieptiş după gustul fetelor („Nu mai facem o pauză?“), cam lenevos după cel al băieţilor („Uite-acuşi suntem sus!“). Odată ajunşi în vârf, nimeni nu mai are ceva de zis, că priveliştea face toţi banii (şi chiar mai mult): „Uite Dunărea, încolo-i Pricopanu, ăla e Iacobdeal, mai încoace e Priopcea, colo-n stânga-i Moroianu, alea trei sunt Pietrele Mariei, mai sus de ele-i Valea Adâncă, unde se face şi cascadă când plouă; aşa zice tata, eu n-am fost niciodată“, dă indicaţii ghida noastră. „Păi, hai acum, să vedem ce şi cum“, e de părere Glumeţul, iar noi ne luăm după el ca oile după berbec. Deştepţi, nevoie mare!

De la Ţuţuiatu până la Valea Adâncă sunt câţiva kilometri prin pădure, mai mulţi de cinci, mai puţini de zece, dar pentru că am fost prevăzători şi-am lăsat harta acasă, drumul (deşi uşor) ni se pare interminabil. Fetele obosesc, încep să aibă nervi („Da’ idioţenia asta de pădure nu se mai termină odată, să vedem unde suntem?!“), aşa că Glumeţul ia problema în mână, să le mai iuţească: „Uite-un scorpion!“ (ţipete); e, de fapt, o rădaşcă. „O reptilă!“ (o mică ţestoasă). „Un şarpe!“ (d-ăla negru de casă, pe cât am putut vedea), dar aici gluma se îngroaşă, că fetele se chircesc terifiate la fiecare scârţâit de copac, aşteptându-se ca-n orice clipă să apară o herghelie de anaconde, tropăind prin pădurea dobrogeană. Noroc că ieşim la Valea Adâncă.

Locul e impresionant (cascadă uscată, o prăpastie, de fapt, ucigaşă la coborâre), dar faza tare e că daţi de trei flăcăi pregătiţi de căţărare: „Bonjour, de unde sunteţi voi?“ „Păi, din Austria.“ „De unde?!“ „Din Austria, din Innsbruck, şi-am venit aici să facem escaladă, c-am citit pe net că sunt pereţi dificili.“

Noi rămânem tâmpiţi, după care întrebăm în original (o fată le are cu germana): „Da’ n-aveţi pereţi de căţărare la voi în Austria?“ „Ba da“, zic ei, „dar aici e inedit, toată comunitatea de pe net e-n agitaţie: e descoperit recent şi vin toţi încoace, că noutăţile umblă ca focul!“
Bravo, băieţi. Noi mergem la schi-n Austria, lăsăm acolo bani grei, voi veniţi aici aproape gratis şi ne râdeţi în nas. Păi, normal… doar avem acum şi brand de ţară degeaba, nu?!