Wednesday, December 16, 2009

Peripetii si rituri de iarna (1)


Iarna la Greci obisnuia sa fie iarna. Personaje principale: Gerul si Crivatul. Viscolul venea la pachet. Ultimele ierni s-au dovedit a fi mai blande. Insa ultimele stiri meteo primite in direct de la mama de-acasa ("bate vantul de nu te tii pe picioare" sau "e un ger de-ti intra frigul in oase") mi-au adus aminte de iernile de odinioara. Si m-am gandit sa va povestesc cum e la Greci in perioada asta. Si care-s ritualurile de sarbatori.
Daca te-ntorci de pe unde-ai plecat sa-ti cauti norocul in viata, ai grija cum te imbraci. Cu trenul sau microbuzul pana la Braila mai e cum mai e. Dar pe bac vei simti pe pielea ta cum se simteau emigrantii la portile libertatii. Dunarea e furioasa in lunile de iarna, asa ca pregateste-te sa gasesti "gheata la mal" sau sa prinzi valuri care balanseaza puntea in asa hal ca vezi masinile printre care stai zgribulit de frig ridicandu-se pana la umarul tau, ba pe o parte, ba pe alta.
Buun. Ai trecut cu bine si peste peripetia asta (desi s-ar putea sa te fi murat nitel la bocanci) te grabesti sa ajungi cat mai repede la gura sobei. Sobele sunt d-astea obisnuite, pe lemne, cu plita si cuptor ca un turn. Daca te tine (soba, adica) urci acolo sa bei repede un ceai. Sau (mai bine) o tuica fiarta.
Cam prin 22-23 decembrie se taie porcul, ca peste tot in tara, in preajma Ignatului. Nu se mai cheltuiesc baloti de paie pentru ca s-a trecut la parlirea cu butelie. Dar cei mici inca mai sunt pacaliti sa pupe porcul.. stiti voi unde... ca sa poata manca zgarciul urechilor  sau coada carliontata ;)
Daca barbatii au treaba p-afara cu transat carnea (si numara in timpul asta pahare cu vin), femeile randuiesc porcul cum stiu ele mai bine. Muschiuletul trece la congelator pentru friptura, maruntaiele pentru toba, caltabosi si carnati. "Ghetele" (picioarele porcului) vor ajunge "răcitură" - asa se numeste piftia la Greci. Sunca si jumarile sunt alta poveste. Mai sunt "oasele' (cele cu foarte putina carne pe ele) care se fierb si se mananca cu un fel de mujdei de hrean.
Daca s-au randuit toate pana seara (inclusiv partea aia nasoala cu spalatul matelor) poti sa te asezi linistit la "pomana porcului" facuta la ceaun. Mamaliguta e gata, paharele sunt pline. Infruptare, nu alta... Doar mama tine post.
In Ajunul Craciunului miroase a cozonaci in toata casa. Si daca ai "fete mari" trebuie neaparat sa se pregateasca pentru colindatori cu macar "doua randuri de prajituri". Pe inserat, atunci cand incep cei mici sa cante "Dom'-domn sa-naltam..." mama si fiica (sau fiicele) fac sarmale. Fiica (nepostind) poate sa deguste umplutura. O fi destula sare? Verdeata? Si cimbru? Apoi desigur ca "strica" multe foi de varza murata pana deprinde iar mestesugul infasuratului de sarmale... (va urma)

Monday, November 16, 2009

O fântâna. 20 de trepte. 110 ani



Construita la 1900 (da, "construita" este cuvântul) fântâna asta are o poveste cât se poate de "banala" pentru proprietarii sai. Daca-i intrebi - e doar o fântâna, de care s-au folosit atâtia ani. Si n-au simtit nevoia sa se laude. Putini din sat isi aduc aminte ca acolo, pe straduta aceea e o fantana in beci. Cum venea treaba asta? Si cui i-a venit ideea? Ne-a povestit Nea Bibi (Dumnezeu sa-l ierte!) acu câtiva ani.

"Pai a construit-o bunicul nevesti-mii, Eugenio Beloto, cioplitor venetic." Cine era acesta? Un cioplitor italian, venit, ca multi alti italieni, la Greci sa-si faca meseria. Cariera de granit ii atragea pe meseriasii veniti cu dalte si pioleti de parc-ar fi avut aur. Mai toti italienii friulani au venit in Dobrogea intre 1850 si 1880. Unii, asa cum este si acest Beloto, au trecut mai intai prin Valea Jiului cautand de munca. Apoi au ajuns in carierele de la Greci, Turcoaia, Izvoarele. 
L-am intrebat atunci (prin 2002) pe Nea Bibi cum de a fost nevoie sa se sape atât de adânc pentru fântâna asta. Erau câteva case pe strada asta familiala a italienilor. Cu totii cioplitori in granit. Terenul destul de secetos pe vremea aia i-a indemnat sa sape si mai adanc. Le trebuia apa pentru cateva familii. Cand au gasit filonul, restul a fost de la sine inteles: trebuiau pavati peretii de sustinere. Asa s-a ajuns la cele 20 de trepte ale fântânii care arata (spun cei care au ajuns pâna la fundul ei) ca un bazin. 


"Acolo jos, are 60 latime si 80 adâncime", povestea Nea Bibi, care coborâse toate cele 20 de trepte doar o singura data. Se intampla prin 1952, atunci când fântâna a secat de tot. "De aceea stiu ca are 20 de trepte si inca 9 aici in fata, pana s-ajungi la beci."
Cateva generatii ale familiilor Beloto, Savioli, Armanaschi au folosit fântâna nu doar pentru apa. Dupa ce cobori 9 trepte e un popas, acolo unde treptele cotesc la stânga. Aici a fost gândita o camera pe post de magazie pentru provizii. Bineinteles ca era folosita doar atunci cand apa nu urca pana sus, in buza usii. 

Acum 9 ani când am vazut-o eu (s-a facut filmuletul de mai jos) am putut cobori doar primele trei trepte. Si asta numai cu cizmele de cauciuc. Era o primavara ploioasa asa ca fântâna era plina ochi. 

Desigur ca si atunci, ca si acum, apa din "beci" era folosita in gospodariile celor aflati pe strada "talienilor". Astazi (puteti vedea in imagini) ajungi spre "izvorul" ei, urmând calea treptelor si a conductei de la pompa de apa. Nici nu e nevoie, vorba lui Nea Bibi, sa mai cobori 20 de trepte, cand e mai seceta, sa-ti potolesti setea. "Doar apesi butonul. Si - bzz- auzi cum vine apa!"

PS: Multumesc, Victor, pentru fotografii. Si tie, Ali, pentru imagini :)

Thursday, November 12, 2009

O fântâna. 20 de trepte. 110 ani (video)


Mai am de lucru nitel la calitatea audio a filmuletului. Dar sper sa va placa teaserul video.


P.S. In memoriam nea Bibi :(

Monday, November 9, 2009

O fântâna. 20 de trepte. 110 ani (teaser)


O strada familiala. Si o "proprietate" destul de neobisnuita. O fântâna in care nu cobori galeata sa iei apa, in schimb cobori scarile cu galeata in mâna. Vreo 20 de trepte...

Wednesday, September 30, 2009

Expeditia dobrogeana. De pe Tutuiatu la Pietrele Mariei


S-a intamplat undeva pe final de iulie, atunci cand te astepti sa fie cald (foarte cald) la Greci. Cu prognoza meteo am cam gresit-o (vorba mamei “vino mai des acasa, caci de cate ori vii tu ploua!”). Cum ne-am apropiat de Braila s-a pus pe-o furtuna de n-am putut sa arat oamenilor ca muntii astia scunzi, pe care nu-i ia nimeni in serios, se vad de la o distanta de zeci de kilometri. Pe bac, trecerea spre Smardan, ploaia s-a mai potolit. Insa norii se incapatanau sa ramana acolo.
Buun, pai ce sa faci intr-o seara de vineri in care nu mai ai timp (si vreme buna) sa arati musafirilor tai satul si imprejurimile?
Scoti masa afara pe terasa, cinstesti o tuica sau un vin (asa, ca dupa ciorba de bine-ati venit) si pregatesti gratarul la sopron. Cum pirostriile (se pare) n-au multumit oaspetii s-a ajuns la varianta “gratar dobrogean”: se scoate plita sobei din sopron, se incinge jaratecul si se pune gratarul deasupra. Carbuni degeaba ne-am incapatanat sa cumparam de la benzinarie. Dar n-am putut sa conving pe nimeni ca mergem intr-o casa de om cu lemne, rosii in gradina si apa plata la robinet. (aviz celor care insista sa faca tot felul de cumparaturi de la supermarket).
N-o sa insist prea mult pe povestile spuse la gratar si la “Borsecul” (tuica de prune) de dupa masa. Ne-au prins zorii, asta e sigur. Si aburii cafelei abia pe la pranz au reusit sa goneasca nesomnul si mahmureala de a doua zi.
Dar am vazut si partea buna a lucrurilor. Se imbunase vremea. Am prins cer senin si nu foarte mult noroi pe drumurile satului pe care aveam sa-l strabatem pana la poalele Tutuiatului.
Pornim inarmati cu apa, mere si niscaiva eugenii, asa ca pentru o plimbare de cateva ore. Un mic popas la Stejaru cat sa ne dam seama cate brate pot sa-l cuprinda (e nevoie de 3 oameni, daca nu se vede bine in poza).


Fotografiem o fantana, un munte, o casa, un copac si ajungem la marginea satului. “Vom urca pieptis pe prima si a doua pena”, le spun “turtureilor calatori”. Zis si facut. Numai ca nu-i chiar asa usor cum pare la prima vedere. Stanca e stanca, ciulinii de stepa la fel. Noroc ca adie vantul si ca ne-am hotarat sa urcam lejer, cu popas pe fiecare pena (adica pe terasele formate din pietrisul alunecat dupa detonarile in stanca de granit).
Nu mica ne-a fost mirarea sa-ntalnim in urcusul nostru doi austrieci care campasera printre stanci. Ne-am conversat nitel in engleza, pana am aflat tara lor de bastina. Si atunci am purces la discutiile cu translator – doar aveam cu noi un cunoscator de germana!
Asa am aflat ca venisera special pentru alpinism. “De ce? Voi n-aveti munti (destul de inalti)?” i-am intrebat. Se pare ca Greciul este trecut in ghidurile de alpinism din strainatate. Si cred ca e prezentat destul de atractiv din moment ce au batut atata drum cu “van-ul” ca sa se catere pe versantii din Muntii Macinului.
I-am lasat pe austriecii calatori in urma si am purces iar la drum. Atentie la fotografiile “in cadere”. De pe coama penei se poate aluneca foaarte usor!

Popas la cules de mure, asta daca nu va e frica de serpi. Rezervatia de la Greci e cunoscuta pentru “balaurul dobrogean”, adica pentru vipere. Fosnetele din tufisuri pot fi si de la soparle, broaste testoase. Dar e mai bine sa te feresti.
Cum nu ne-am grabit deloc am facut aproape o ora si jumatate pana pe varful muntelui. Altitudine: 467 de metri. Nu e cazul sa radeti in barba: Tutuiatu poate sa scoata untul din om.
De sus am prezentat satul si asa zisele sale cartiere, din Jandaru pana in Frumusica. “Dincolo de sat, mult in stanga se vad Pietrele Mariei”, am explicat.

Am votat sa ne intoarcem pe traseu marcat, fara urcus, pe un drum forestier. Harta aveam, dar o lasasem acasa, asa ca a trebuit sa urmarim marcajele, sperand ca e drumul cel bun.
Am “ratacit” mai bine de 2 ore pe un drum croit in desis. Am tot sperat ca poteca sa o ia la un moment dat in dreapta. Dupa pozitia soarelui ne-am cam dat seama ca ne indepartam de sat.
Cand am iesit la luminis m-am pus pe-un ras aproape isteric. Surpriiise! Fix in fata noastra erau Pietrele Mariei. Adica grupul ala de stanci rasarite in mijlocul campiei. Cele care de sus, de pe Tutuiatu se vedeau depaaaarte in stanga, la orizont!

Si pentru ca parasisem cararea inselatoare a trebuit sa coboram de-a dreptul peste stanci. Am facut echipe de cercetasi, am cautat carari in desisuri si am ajuns, spre seara la poalele muntelui, in Crucele – o padurice care - se spune - a fost candva vatra satului. Inarmati-va cu un dram de curaj daca ajungeti in zona. Dar nu va speriati prea tare de cainii ciobanilor de la târlă (de la stână, adica).
Restul povestii e lesne de-nteles. Iar acasa. Tocanita, gratar, restul de “Borsec”. Si a doua zi la drum spre Bucuresti.
Concluzii: ne-ar mai trebui cateva zile sa bifam si alte lucruri la Greci. A ramas nefacut traseul prin padure catre manastirea Cocos. N-am urcat nici pe dealul scolii. Si nici n-am vazut fantana subterana de la 1920.

Thursday, August 6, 2009

Expeditie dobrogeana (teaser)

Se ia un grup de 5-6 oameni iubitori de plimbari sau de munte. Nici nu-i neaparat nevoie sa-i cunosti pe toti ca sa-i iei la tine acasa! Ii treci cu bacul si te rogi de vreme buna. Le dai o ciorba de "bine-ati venit!". Le explici (si te scuzi totodata) ca traseul nu-i musai sa fie chiar "a la carte". Unde-ar mai fi farmecul? Cu berea, tuica si gratarul de fiecare seara, insa, nu-i lucru de glumit...
Dupa stirea asta scurta... promit curand o detaliere a expeditiei dobrogene :)

Monday, July 27, 2009

Zbor la Greci

Mai toti locuitorii satelor vecine stiu ca de Duminca Mare "e zbor la Greci". Sau era, mai bine spus. Ce e zborul? E o denumire generica pentru un fel de adunare campeneasca: cu balci, muzica, tarabe cu dulciuri si jucarii pentru copii. Un pretext sa-si puna sateanul hainele de sarbatoare si sa se plimbe "deal-vale" pe strada principala a Greciului. Adica prin centru.
Inca de prin anii '50-'60 zborul asta era o mare sarbatoare. Cei mai in varsta isi aduc aminte ca veneau care pline cu oameni de prin Macin, Turcoaia, Jijila sa petreaca Duminica Mare (a Rusaliilor) la noi in sat. Se indemnau unii pe altii "hai la zbor!", iar grecenii le spuneau musafirilor veniti la sarbatoare "zboreni".
Nu stiu cum se face ca sarbatoarea asta s-a nimerit exact in iunie cand se coc vestitele cirese de la noi. N-aveai rude la Greci sa-ti dea un pumn de "inima porumbelului" sau de cirese de iunie? Atunci gaseai la vanzare, in centru, la taraba.
Povestesc cei mai in varsta ca veneau "caisorii" in fiecare an, negresit. Si mai toti copiii voiau sa se dea in lanturi. Banii, insa, erau dramuiti. Asa ca s-a (re)inventat trocul: o invarteala pe cinste in aer te costa un ou. Dar si astea erau de pret, asa ca nu venea nimeni de-acasa cu intreg cofragul. Tot atunci se tocmeau lautarii. Si li se facea special scena in gradina de vara sau pe maidan.
Mai tarziu, pe vremea copilariei mele, veneau targoveti cu tot felul de minunatii: mingiute cu rumegus, tuturugi, moristi de vant, acadele, vata pe bat sau hainute. Toate iti luau ochiul, asa ca te intorceai acasa din centru si spuneai "mama, imi mai dai niste banuti?"
Duminica Mare era pentru nea Nicoleto (un italian celebru in Greci pentru siropul lui facut dintr-un fel de dulceata cu sifon si pentru inghetata de vanilie la cornet) nu numai o zi cu vanzare buna ci si un motiv bun sa isi scoata scaunul in fata pravaliei si sa mai arunce cate o zicere cu talc catre tinerii care se plimbau pe strada. Barbatii il salutau cu "Noroc, barba!" (un fel de "maestre" al italienilor), iar el avea o gluma pentru fiecare. Pe adolescentele cu minijup avea o placere nebuna sa le tachineze strigand in gura mare "nu mai trage de fusta in jos, atata ai facut-o! Se terminase materialul?!?"
Ca tot veni vorba despre plimbatul "deal - vale" (da, strada e usor in panta), trebuie sa stiti ca si aici era o regula: fetele, grupuri-grupuri, se plimbau pe o parte a strazii iar baietii pe cealalta. Iar daca drumurile amorezilor se intersectau, acestia se opreau doar o clipa cat sa-si mai arunce ocheade sau sa-si dea intalnire pentru mai tarziu la hora sau (in anii '80) la discoteca.
Dupa '90 s-a mai tinut doar cativa ani sarbatoarea asta. De parca n-ar mai fi fost cirese coapte in iunie. Sau de parca grecenii s-au saturat sa se plimbe de la deal la vale. Anul asta am vazut o incercare palida de resuscitare a zborului: cateva mese scoase in strada, fara muzici si caisori. Doar cu mici si bere in fata barurilor.

Thursday, June 25, 2009

Mosii de vara














Cred c-ati mai auzit de obiceiul asta, al impartelii pentru cei trecuti dincolo. Nu stiu cum e prin alte parti ritualul, dar de cand ma stiu am vrut sa aflu de ce dai strachine pentru sufletul mortilor. Si "de ce legi, mama, o ata imprejurul canii cu cirese?". "Apoi de ce o impodobesti cu flori?"
M-am nimerit anul acesta fix de "mosii de vara" la Greci. Adica la inceput de iunie.
O sa ziceti ca m-am dus acasa special sa imi primesc strachina cu imparteala. Ei bine, nu! Aflati ca au intaietate proaspetele neveste: miresicile care s-au maritat acum un an-doi.
Dar sa o luam de la inceput: e saptamana dinaintea Rusaliilor, asa c-ai sa vezi toate femeile satului pe la magazin. Targuiesc cratite, farfurii sau castroane mai aratoase. Apoi cesti si linguri si tot felul de ustensile de bucatarit. Toate trebuiesc date de pomana in sambata dinaintea Rusaliilor. Si nu asa oricum.
Regula e sa prepari orez cu lapte sa pui in fiecare strachina. Tot aici pui un ou, niste felii de chec (pandişpan, adica), bomboane si o legaturica de cirese. Doar daca vreti puneti in farfurie o bucatica de carne (piept de pui aburit nitel). Sa fie tot de sufletul mortilor.
E firesc sa dai de pomana o farfurie cu de toate. Dar e musai sa-i dai mortului si-o lingura cu care sa manance. Insa, uneori femeile sunt atat de zeloase in pomana lor, incat imi imaginez ca mortii or sa ajunga sa manance doar cu polonicul ;)
Ce m-a intrigat de mic copil era "impodobitul" canii pe care urma s-o dea mama de pomana. Se pune o gingie de apa inauntru si o legaturica de flori. Se impodobesc marginile cu cirese de iunie (perechi-perechi) si se leaga de jur imprejur o ata alba. "De ce?" am intrebat-o pe mama, la un moment dat. "Pai ca sa aiba cu ce sa-si scoata apa din fantana". Logic, nu?
Eh, si dupa ce-ai facut toate astea "menesti" toate cele pregatite.
Adica aprinzi cate o lumanare pentru fiecare "set" zicand "sa fie de sufletul lu' taticu" sau "sa fie de sufletul cui am gandit". Si uite-asa pomana primeste o "menire". Adica o adresa. Si - nu uita - nu pleci cu ele de-acasa pana n-ai trecut cu tamaierul pe deasupra lor, doar asa se purifica tot ce-ai gandit sa dai de pomana.
Apoi le pui pe toate in cosul ala cu care mergi la tamaiat si pornesti agale catre neamuri sau vecini ca sa dai nevesticilor de-mparteala.
Aaaa, si era sa uit! O strachina o menesti pentru casa. Si o dai cuiva din propria familie. Cel mai adesea nepotii, copiii mici, primesc imparteala casei: o cescuta colorata, o lingurita si un castronel e de ajuns sa bucure un copil.
Dupa ce-ai randuit pomana mortilor te-asezi la masa cu familia. Si te pregatesti pentru a doua zi cand e "Duminca Mare". Si e "Zbor" la Greci. (va urma)

Thursday, May 21, 2009

Bujorul dobrogean


Pentru unii e doar o specie rara si protejata de lege (http://www.parcmacin.ro/cadrul-natural/flora-si-vegetatia-.html).
Insa, dincolo de statistici si denumiri in latina... mai bine vedeti cu ochii vostri poienitele pline de bujori infloriti (cate or mai fi ramas !?!) in luna lui mai.

Wednesday, May 20, 2009

De prin ograda

In curte sau, mai bine zis, in obor grecenii au, ca tot omu', cateva oratanii. Cateva gaini in curnic, un porc, acolo, sa fie pentru Craciun si, cine nu se fereste de munca, o vaca sau doua.
Astea din urma sunt adevarate personaje. Aproape ca fac parte din familie.
Cand iti fata vaca vreun vitelus ai grija ce nume ii pui. Ca nu-i asa, la voia intamplarii. Fiecare trebuie sa poarte numele zilei din saptamana in care s-a nascut. Asa ca de e luni ii spui "Lunica", dar daca s-a intamplat sa fie marti, ii spui "Maritica". Miercuri e "Miercurica". Urmeaza "Joiana", "Vinerica", "Subotina" (sau "Sambotina") si "Dumana". Rareori pe vaci le numesti cum iti vine tie, asa ca putine poarta numele de "Viorica" sau "Negruta" sau mai stiu eu ce alt nume.
Noi nimeream cu precadere ziua de vineri. Si toate "Vinericile" pe care le-am avut erau negre cu ochi albastri, blanzi.
Doar una a fost mai zvapaiata. Trebuia sa am mereu grija sa nu scape in trandafirii din fata caminului cultural cand o duceam dimineata pe maidan, la cireada. Si eram mereu cu bagare de seama sa nu intre prin porumbul oamenilor. Seara, invatase sa vina singura acasa. Si dadea un muget scurt la poarta. O duceai in saia sau in dam si ii dadeai o galeata cu apa.
Nu esti gospodar destul daca nu stii sa-ti rasfeti animalul. Asa ca din saiaua vacii nu trebuia sa lipseasca drobul de sare si tesala cu care ii netezeai coama de cornuti. Era si un moment de apropiere in tot ritualul asta. Si, cel mai adesea, copiii erau pusi sa se "imprieteneasca" cu vaca sau vitelul. Adica era treaba lor: "Du-te, mama, si da-i o galeata de apa. Si mai tesal-o un pic!"
Tot la capitolul "rasfat" ar putea fi incadrat si mulsul. Nici acesta nu se face, asa, oricum. Tataia o stia cel mai bine. Iti iei scaunelul ala mic de-o schioapa sau o buturuga si te-asezi la ugerul vacii. Asta dupa ce-ai lasat vitelul nitel sa suga. Chemi si nepotii sa le explici cum sta treaba: se spala ugerul cu un pumn de apa si esti atent la miscari. Apoi auzi susurul acela dulce al laptelui care tasneste (cu un ritm anume) direct in galeata.
Sigur ca bucuria cea mare era atunci cand ni se dadea voie sa bagam boticul in galeata si sa bem din spuma laptelui proaspat muls.
Dar hazul si mai mare era atunci cand tataia avea chef de joaca. Ne lasa mai intai sa ne zbenguim pe la coada vacii. Apoi ne chema pe fiecare in parte sa ne tasneasca direct "in cioc", ca la pasari, lapte de la țâța vacii...

Monday, May 18, 2009

Muntele cu dor

Imaginea asta te urmareste. Si o iei cu tine oriunde te-ai fi departat de sat. Mai ales daca te-ai nascut si-ai crescut acolo. De dupa Tutuiatu ti s-a aratat prima data cum rasare soarele. Tot privind spre munte cu mana ridicata streasina la frunte incerci sa vezi de unde se-aduna norii. Mai tarziu, copil fiind inca, inveti sa-ti iei muntele drept reper cand te intorci acasa. In adolescenta, nu vrei decat sa pleci cu gasca sa-l cuceresti.
Descoperi incet-incet aceeasi imagine cand ajungi aproape de Greci. Pe soseaua de 3 kilometri care leaga satul la drumul catre Dunare si mare plopii se incapataneaza sa-ti sporeasca dorul de casa. Si iti descopera treptat, ca-ntr-un puzzle imaginea muntelui cu care ai crescut. Printre crengile lor zaresti mai intai poalele muntelui, ca un trunchi de om obosit. Mai mergi un pic si poti sa ghicesti "dunele" de granit "aurit" in lumina soarelui. Cu cat te-apropii mai mult iti dai seama cat de mult ti-au lipsit.
De-abia cand zaresti primele case poti sa vezi coama muntelui. De parca ti se intregeste in minte un chip aproape uitat. Te opresti. Iti tragi nitel rasuflarea si apoi iti promiti (ca de multe alte ori): "trebuie sa urc mai des tocmai sus, pe Tutuiatu!". Si daca ajungi acolo, pe creasta te uiti inapoi in sat. Si iar ti se face dor.

Thursday, May 7, 2009

La Stejaru'

Nu cred sa fi venit vreun "vizitator" in Greci fara sa-l duc la Stejaru'. Nu e neaparat un monument. Dar e un loc cu o magie aparte. Mai ales pentru cei care au trecut pe-aici si cand erau copii. Fiti fara grija, nu m-apuc acu sa spun acum ca aici am invatat primele litere (eu am mers la alta scoala). La Stejaru' e cel mai bun loc de joaca. Imaginati-va un stejar batran, al carui trunchi nu poate fi cuprins decat cu "o hora" de brate. Se spune ca ar avea peste 100 de ani. Iar scoala care poarta numele copacului sa tot fie o constructie de pe la 1930, cu doar doua sali de clasa mari.
De ce e aici un loc bun de joaca? Pentru ca ai la dispozitie o curte imensa pentru v-ati-ascunselea. Si niste trepte inalte pentru a te mentine in forma (ce? nu stiti sa sariti din 2 in 2?). Basca un pod peste dereaua satului!
Iarna, daca au noroc de geruri napraznice, toti copiii ies in pauza mare sa se dea pe gheata. Vara e alta treaba: ai grija sa nu calci din lac... in paraias!
Ce mai are magic locul asta? Faptul ca e cumva "ferit". Trebuie sa te duca cineva acolo, altfel poti sa treci pe strada si sa ratezi curtea scolii, cu tot cu stejarul imens dinauntrul ei. Iti trebuie doar cateva clipe sub frunzisul stejarulului ca sa intelegeti despre ce vorbesc. Asta, evident, daca nu ti-au luat-o inainte pustii de-o schioapa si iti strica momentul de liniste facand galagie sub pod.
Stejaru' mai are ceva specific: a primit "cadou" un deal intreg! O sa intrebati acu cine a fost mai intai scoala sau dealul? Grea problema! Cert este ca pe "dealul scolii", care incepe chiar din spatele cladirii, poti sa continui - spre adolescenta - toate nazbatiile (muzici, chefuri, urlat la luna si numarat stele stand culcat pe spate) pe care nu le-ai facut la scoala. Pentru ca erai inca mic.

Monday, May 4, 2009

D'ale gospodariei

La Greci fiecare ograda se conduce dupa niste reguli stricte. Nu te pui cu omul gospodar! Totul trebuie sa aiba o noima. Asa ca fiecare bucatica de pamant este randuita centimetru cu centimetru.
Locul din fata casei este, de regula, rezervat unei gradinite cu flori. De-a lungul trotuarului sunt aliniate narcise, zambile si lalele primavara. Iar vara e timpul garofitelor si al crinilor. Pe niste araci urci “Regina noptii”, “Mana Maicii Domnului”, iar pe langa dalele trotuarului rasar tot felul de “ciurlinasi” sau “tufanele”. Toamna e momentul dumitritelor, al crizantemelor, pe care iarna le scoti din pamant si le muti cu totul in galeti ca sa le duci in casa. Astfel, nu duci niciodata lipsa de o floare sa duci la biserica sau sa pui in vaza.
Dupa ce mai faci doi pasi in curtea omului dai de gradina cu legume. Si aici toate sunt randuite cu folos. Pui patrunjelul, leusteanul si toate buruienile pentru mancare foarte aproape de usa bucatariei. Se planteaza in “brazde” mici, pe care le uzi adesea. Fii cu bagare de seama sa gonesti mereu pisica din brazda cu patrunjel! Doar nu vrei sa isi faca culcus in ierburile pe care tu le pui la ciorba sau in ostropel.
Mai incolo randuiesti salata, ceapa, cartofii si usturoiul. Si pregatesti din timp “vadurile” pentru rasadurile de rosii, ardei sau varza. Sunt santuri de marimea jgheabului de la streasina. Stau aliniate si “titirite” (adica atent netezite) parca-s plutoane intregi de soldati iesiti la raport.
Stiu ei grecenii de ce le trebuie vaduri ca sa-si planteze legumele. Doar sunt invatati cu seceta verii. Nu esti gospodar destul daca nu ti-ai facut fantana in curte. Si chiar daca apa e “salcie” si n-o poti bea decat atunci cand e proaspata si rece, cobori pompa in fantana ca sa duci (dis-de-dimineata) furtunul, printre vaduri, in gradina.
Spre fundul curtii ai sa gasesti macar cateva randuri de vie inaltata pe spalieri: nohan, jijileanca sau coada oii care se culege abia cand cade bruma. Iar de jur imprejurul gardului plantezi porumb si niste lucerna. Porumbul - ca sa creasca inalt si sa te fereasca de ochii vecinilor si sa ai vreo doi stiuleti sa fierbi cand le-o fi timpu’. Lucerna – ca sa mai ai nitica verdeata (pe langa buruiana pe care o smulgi sistematic in fiecare saptamana) sa dai la orataniile dimprejur.
Evident ca printre randurile de vie poti sa mai pui usturoi, spre exemplu. Sau capsuni caci se coc pana creste frunza de vita sa le faca umbra. Tot ca sa nu irosesti spatiul de pomana poti sa mai “presari” in vie (dupa gust) cativa bulbi de lalea, zambile, narcise ca s-arate frumos.
Orice om are in curte macar vreo doi trei caisi si vreo doi zarzari. Cativa pruni (sigur ca e buna tuica!), meri, peri si un nuc. Ciresii de mai sau cei care rodesc in iunie fructe cat “inima porumbelului” nu “s-au prins” la toata lumea. Cu fructe ca astea se mandresc doar cativa gospodari din sat.

Tuesday, April 28, 2009

Scurt îndreptar de “orientare” în graiul dobrogean. Repertoriul domestic














La Greci, cele mai multe case sunt făcute din chirpici, asta înseamnă că se face în repetate rânduri ceamur. La ceamur vin rudele şi vin şi vecinii cu copiii lor. Pământul galben înmuiat de cu seară se amestecă bine cu paie, se frământă până se obţin cocoloaşele şi apoi, cocoloş peste cocoloş, se înalţă zidurile.
În ăst timp gazda, biata de ea!, trebuie să scotocească prin curnic, să prindă şi să taie o găină grasă pentru trataţia muncitorilor. O mâncare bună, grasă şi gustoasă stropită din belşug cu jijileancă tare (cei mai buni struguri negri, aromaţi şi dulci-acrişori pe care i-am mâncat vreodată).
Când şi acoperişul este finisat (treabă rezervată exclusiv bărbaţilor), femeile urcă lut în pod, iar podeaua casei şi pereţii sunt daţi cu muruială sau lipeală. Casa dă semne că e locuită atunci când începe să scoată fum pe bageac.
Fierăria lui Goidan (zici că-i de-o seamă cu satul) stă mărturie cu profilul ei perfect: se văd în profunzime şi cocoloaşele si textura zidului şi muruiala...

Friday, April 24, 2009

Cum se vede prin obiectiv...



E o alta lume daca indraznesti sa te apropii. Treci mai intai digul printre ape, iar muntii ti se arata in departare. Lacurile din preajma au secat de-atata arsita. Insa si uscaciunile stufarisului prind culoare. Te apropii mai mult. Si mai mult. Pana la firul ierbii. Si te apleci sa-i vorbesti broastei testoase. Te sfatuieste sa urci tocmai sus, pe Tutuiatu', si sa faci ochii roata. Poti sa poposesti macar pe prima pena a carierei. De-acolo se vede Dunarea in zare. Si intreg satul.
(Pentru imagini marite dati click aici. Fotografii de Antonio Blaj)

Tuesday, April 21, 2009

Greci: Scurt indreptar de "orientare" in graiul dobrogean (1)

La Greci oamenii vorbesc cu un accent "altfel". Nu-i poți spune moldovenesc pentru că nu e întocmai. Nu-i nici atât de pronunțat, și nici foarte "palpabil", dar e perceptibil. Într-adevăr, "bine" e "ghini" sau "bini". Iar când urci spre Țutuiatu, urci "de la poalili muntelui pă la carierî".
Unora dintre cuvinte nici măcar nu le poți găsi transcrierea fonetică.
"Vin" sau "vie", de exemplu, se pronunță cu un fel de gâjâit înainte - ca o combinație de trei taste (g,h,j). Iar turcismele sunt la ele acasă.
Nu știi ce-i aia "iorgan", "caune”, "derea”... or să râdă nițel localnicii de tine, dar într-un final îți explică. E vorba despre "plapumă”, "pepene galben”, "pârâiaș”. "Ciușcă” vine din bulgărește și înseamnă "ardei iute”. Și lista poate continua.
Cuvintele italienești nu se prea găsesc în vorbire, deși până nu demult li se spunea localnicilor "scarpețarii de la Greci”. Asta, fără dar și poate, din pricina botoșeilor de velur cu vârf ascuțit și talpă de cauciuc pe care îi purta tot satul - după moda italienească. Veneticilor italieni li se mai spune și acum "broscari”. Nu din răutate, ci pentru că se pricep să prepare și să mănânce vestiții "puișori de baltă”.
Cel mai amuzant pentru cei care au vizitat satul este faptul că la Greci oamenii "privesc" (și nu se uită) la televizor la câte o emisiune... (va urma)

Wednesday, March 18, 2009

Povesti cu accent italian

Italieni in Greci au mai ramas cativa. Iar varsta celor pe care-i mai vezi pe ulita satului nu le schimba cu nimic stilul de viata. Odata aveau strazi familiale si ii recunosteai usor dupa eleganta imbracamintei lor. Astazi auzi mai rar pe cineva strigand "Ce mai faci, Barba Remo?". Putini mai sunt cioplitori in granit care-si primesc statutul de "maestru". Adica "Barba".
Italiencele erau pricepute in arta croitoriei. Si stiau sa mestereasca cei mai frumosi scarpeti: niste botosei din velur cu talpa de cauciuc si cu varf ascutit, usor intors in sus, ca niste iminei.
La ce mai erau pricepute italiencele? La povesti si la cafea. "Formento" era o inventie de-a Nonei Maria. O fiertura dulceaga din grau prajit si cacao pe care o bea cu vecinele duminica, dupa biserica. Era vreme pentru depanat amintiri dinainte de primul razboi. de pe vremea venirii friulanilor la Greci...

Wednesday, March 4, 2009

Legenda



Isi trage numele de la vechii sai locuitori, ale caror neamuri astazi abia isi mai (re)cunosc stramosii. Insa paradoxul vremurilor a adunat aici si romani, si turci, si tatari. Mai tarziu au venit - atrasi de duritatea granitului - italienii...

Legenda spune ca grecii care-si facusera asezare chiar la poalele muntilor erau buni agricultori. Si ca treceau des Dunarea, la Braila, sa-si vanda produsele. Asa legume nu se mai vazusera in portul cu pricina. Iar cei care targuiau se intrebau unii pe altii "de unde-ai cumparat toate astea?". "De la greci" li se raspundea indata... Si asa le-a ramas numele...