Zbor la Greci

Mai toti locuitorii satelor vecine stiu ca de Duminca Mare "e zbor la Greci". Sau era, mai bine spus. Ce e zborul? E o denumire generica pentru un fel de adunare campeneasca: cu balci, muzica, tarabe cu dulciuri si jucarii pentru copii. Un pretext sa-si puna sateanul hainele de sarbatoare si sa se plimbe "deal-vale" pe strada principala a Greciului. Adica prin centru.
Inca de prin anii '50-'60 zborul asta era o mare sarbatoare. Cei mai in varsta isi aduc aminte ca veneau care pline cu oameni de prin Macin, Turcoaia, Jijila sa petreaca Duminica Mare (a Rusaliilor) la noi in sat. Se indemnau unii pe altii "hai la zbor!", iar grecenii le spuneau musafirilor veniti la sarbatoare "zboreni".
Nu stiu cum se face ca sarbatoarea asta s-a nimerit exact in iunie cand se coc vestitele cirese de la noi. N-aveai rude la Greci sa-ti dea un pumn de "inima porumbelului" sau de cirese de iunie? Atunci gaseai la vanzare, in centru, la taraba.
Povestesc cei mai in varsta ca veneau "caisorii" in fiecare an, negresit. Si mai toti copiii voiau sa se dea in lanturi. Banii, insa, erau dramuiti. Asa ca s-a (re)inventat trocul: o invarteala pe cinste in aer te costa un ou. Dar si astea erau de pret, asa ca nu venea nimeni de-acasa cu intreg cofragul. Tot atunci se tocmeau lautarii. Si li se facea special scena in gradina de vara sau pe maidan.
Mai tarziu, pe vremea copilariei mele, veneau targoveti cu tot felul de minunatii: mingiute cu rumegus, tuturugi, moristi de vant, acadele, vata pe bat sau hainute. Toate iti luau ochiul, asa ca te intorceai acasa din centru si spuneai "mama, imi mai dai niste banuti?"
Duminica Mare era pentru nea Nicoleto (un italian celebru in Greci pentru siropul lui facut dintr-un fel de dulceata cu sifon si pentru inghetata de vanilie la cornet) nu numai o zi cu vanzare buna ci si un motiv bun sa isi scoata scaunul in fata pravaliei si sa mai arunce cate o zicere cu talc catre tinerii care se plimbau pe strada. Barbatii il salutau cu "Noroc, barba!" (un fel de "maestre" al italienilor), iar el avea o gluma pentru fiecare. Pe adolescentele cu minijup avea o placere nebuna sa le tachineze strigand in gura mare "nu mai trage de fusta in jos, atata ai facut-o! Se terminase materialul?!?"
Ca tot veni vorba despre plimbatul "deal - vale" (da, strada e usor in panta), trebuie sa stiti ca si aici era o regula: fetele, grupuri-grupuri, se plimbau pe o parte a strazii iar baietii pe cealalta. Iar daca drumurile amorezilor se intersectau, acestia se opreau doar o clipa cat sa-si mai arunce ocheade sau sa-si dea intalnire pentru mai tarziu la hora sau (in anii '80) la discoteca.
Dupa '90 s-a mai tinut doar cativa ani sarbatoarea asta. De parca n-ar mai fi fost cirese coapte in iunie. Sau de parca grecenii s-au saturat sa se plimbe de la deal la vale. Anul asta am vazut o incercare palida de resuscitare a zborului: cateva mese scoase in strada, fara muzici si caisori. Doar cu mici si bere in fata barurilor.

Mosii de vara

Cred c-ati mai auzit de obiceiul asta, al impartelii pentru cei trecuti dincolo. Nu stiu cum e prin alte parti ritualul, dar de cand ma stiu am vrut sa aflu de ce dai strachine pentru sufletul mortilor. Si "de ce legi, mama, o ata imprejurul canii cu cirese?". "Apoi de ce o impodobesti cu flori?"
M-am nimerit anul acesta fix de "mosii de vara" la Greci. Adica la inceput de iunie.
O sa ziceti ca m-am dus acasa special sa imi primesc strachina cu imparteala. Ei bine, nu! Aflati ca au intaietate proaspetele neveste: miresicile care s-au maritat acum un an-doi.
Dar sa o luam de la inceput: e saptamana dinaintea Rusaliilor, asa c-ai sa vezi toate femeile satului pe la magazin. Targuiesc cratite, farfurii sau castroane mai aratoase. Apoi cesti si linguri si tot felul de ustensile de bucatarit. Toate trebuiesc date de pomana in sambata dinaintea Rusaliilor. Si nu asa oricum.
Regula e sa prepari orez cu lapte sa pui in fiecare strachina. Tot aici pui un ou, niste felii de chec (pandişpan, adica), bomboane si o legaturica de cirese. Doar daca vreti puneti in farfurie o bucatica de carne (piept de pui aburit nitel). Sa fie tot de sufletul mortilor.
E firesc sa dai de pomana o farfurie cu de toate. Dar e musai sa-i dai mortului si-o lingura cu care sa manance. Insa, uneori femeile sunt atat de zeloase in pomana lor, incat imi imaginez ca mortii or sa ajunga sa manance doar cu polonicul ;)
Ce m-a intrigat de mic copil era "impodobitul" canii pe care urma s-o dea mama de pomana. Se pune o gingie de apa inauntru si o legaturica de flori. Se impodobesc marginile cu cirese de iunie (perechi-perechi) si se leaga de jur imprejur o ata alba. "De ce?" am intrebat-o pe mama, la un moment dat. "Pai ca sa aiba cu ce sa-si scoata apa din fantana". Logic, nu?
Eh, si dupa ce-ai facut toate astea "menesti" toate cele pregatite.
Adica aprinzi cate o lumanare pentru fiecare "set" zicand "sa fie de sufletul lu' taticu" sau "sa fie de sufletul cui am gandit". Si uite-asa pomana primeste o "menire". Adica o adresa. Si - nu uita - nu pleci cu ele de-acasa pana n-ai trecut cu tamaierul pe deasupra lor, doar asa se purifica tot ce-ai gandit sa dai de pomana.
Apoi le pui pe toate in cosul ala cu care mergi la tamaiat si pornesti agale catre neamuri sau vecini ca sa dai nevesticilor de-mparteala.
Aaaa, si era sa uit! O strachina o menesti pentru casa. Si o dai cuiva din propria familie. Cel mai adesea nepotii, copiii mici, primesc imparteala casei: o cescuta colorata, o lingurita si un castronel e de ajuns sa bucure un copil.
Dupa ce-ai randuit pomana mortilor te-asezi la masa cu familia. Si te pregatesti pentru a doua zi cand e "Duminca Mare". Si e "Zbor" la Greci. (va urma)

Bujorul dobrogean

Pentru unii e doar o specie rara si protejata de lege (http://www.parcmacin.ro/cadrul-natural/flora-si-vegetatia-.html).
Insa, dincolo de statistici si denumiri in latina... mai bine vedeti cu ochii vostri poienitele pline de bujori infloriti (cate or mai fi ramas !?!) in luna lui mai.

De prin ograda

In curte sau, mai bine zis, in obor grecenii au, ca tot omu', cateva oratanii. Cateva gaini in curnic, un porc, acolo, sa fie pentru Craciun si, cine nu se fereste de munca, o vaca sau doua.
Astea din urma sunt adevarate personaje. Aproape ca fac parte din familie.
Cand iti fata vaca vreun vitelus ai grija ce nume ii pui. Ca nu-i asa, la voia intamplarii. Fiecare trebuie sa poarte numele zilei din saptamana in care s-a nascut. Asa ca de e luni ii spui "Lunica", dar daca s-a intamplat sa fie marti, ii spui "Maritica". Miercuri e "Miercurica". Urmeaza "Joiana", "Vinerica", "Subotina" (sau "Sambotina") si "Dumana". Rareori pe vaci le numesti cum iti vine tie, asa ca putine poarta numele de "Viorica" sau "Negruta" sau mai stiu eu ce alt nume.
Noi nimeream cu precadere ziua de vineri. Si toate "Vinericile" pe care le-am avut erau negre cu ochi albastri, blanzi.
Doar una a fost mai zvapaiata. Trebuia sa am mereu grija sa nu scape in trandafirii din fata caminului cultural cand o duceam dimineata pe maidan, la cireada. Si eram mereu cu bagare de seama sa nu intre prin porumbul oamenilor. Seara, invatase sa vina singura acasa. Si dadea un muget scurt la poarta. O duceai in saia sau in dam si ii dadeai o galeata cu apa.
Nu esti gospodar destul daca nu stii sa-ti rasfeti animalul. Asa ca din saiaua vacii nu trebuia sa lipseasca drobul de sare si tesala cu care ii netezeai coama de cornuti. Era si un moment de apropiere in tot ritualul asta. Si, cel mai adesea, copiii erau pusi sa se "imprieteneasca" cu vaca sau vitelul. Adica era treaba lor: "Du-te, mama, si da-i o galeata de apa. Si mai tesal-o un pic!"
Tot la capitolul "rasfat" ar putea fi incadrat si mulsul. Nici acesta nu se face, asa, oricum. Tataia o stia cel mai bine. Iti iei scaunelul ala mic de-o schioapa sau o buturuga si te-asezi la ugerul vacii. Asta dupa ce-ai lasat vitelul nitel sa suga. Chemi si nepotii sa le explici cum sta treaba: se spala ugerul cu un pumn de apa si esti atent la miscari. Apoi auzi susurul acela dulce al laptelui care tasneste (cu un ritm anume) direct in galeata.
Sigur ca bucuria cea mare era atunci cand ni se dadea voie sa bagam boticul in galeata si sa bem din spuma laptelui proaspat muls.
Dar hazul si mai mare era atunci cand tataia avea chef de joaca. Ne lasa mai intai sa ne zbenguim pe la coada vacii. Apoi ne chema pe fiecare in parte sa ne tasneasca direct "in cioc", ca la pasari, lapte de la țâța vacii...