Expeditia dobrogeana. De pe Tutuiatu la Pietrele Mariei

S-a intamplat undeva pe final de iulie, atunci cand te astepti sa fie cald (foarte cald) la Greci. Cu prognoza meteo am cam gresit-o (vorba mamei “vino mai des acasa, caci de cate ori vii tu ploua!”). Cum ne-am apropiat de Braila s-a pus pe-o furtuna de n-am putut sa arat oamenilor ca muntii astia scunzi, pe care nu-i ia nimeni in serios, se vad de la o distanta de zeci de kilometri. Pe bac, trecerea spre Smardan, ploaia s-a mai potolit. Insa norii se incapatanau sa ramana acolo.
Buun, pai ce sa faci intr-o seara de vineri in care nu mai ai timp (si vreme buna) sa arati musafirilor tai satul si imprejurimile?
Scoti masa afara pe terasa, cinstesti o tuica sau un vin (asa, ca dupa ciorba de bine-ati venit) si pregatesti gratarul la sopron. Cum pirostriile (se pare) n-au multumit oaspetii s-a ajuns la varianta “gratar dobrogean”: se scoate plita sobei din sopron, se incinge jaratecul si se pune gratarul deasupra. Carbuni degeaba ne-am incapatanat sa cumparam de la benzinarie. Dar n-am putut sa conving pe nimeni ca mergem intr-o casa de om cu lemne, rosii in gradina si apa plata la robinet. (aviz celor care insista sa faca tot felul de cumparaturi de la supermarket).
N-o sa insist prea mult pe povestile spuse la gratar si la “Borsecul” (tuica de prune) de dupa masa. Ne-au prins zorii, asta e sigur. Si aburii cafelei abia pe la pranz au reusit sa goneasca nesomnul si mahmureala de a doua zi.
Dar am vazut si partea buna a lucrurilor. Se imbunase vremea. Am prins cer senin si nu foarte mult noroi pe drumurile satului pe care aveam sa-l strabatem pana la poalele Tutuiatului.

Pornim inarmati cu apa, mere si niscaiva eugenii, asa ca pentru o plimbare de cateva ore. Un mic popas la Stejaru cat sa ne dam seama cate brate pot sa-l cuprinda (e nevoie de 3 oameni, daca nu se vede bine in poza).

Fotografiem o fantana, un munte, o casa, un copac si ajungem la marginea satului. “Vom urca pieptis pe prima si a doua pena”, le spun “turtureilor calatori”. Zis si facut. Numai ca nu-i chiar asa usor cum pare la prima vedere. Stanca e stanca, ciulinii de stepa la fel. Noroc ca adie vantul si ca ne-am hotarat sa urcam lejer, cu popas pe fiecare pena (adica pe terasele formate din pietrisul alunecat dupa detonarile in stanca de granit).
Nu mica ne-a fost mirarea sa-ntalnim in urcusul nostru doi austrieci care campasera printre stanci. Ne-am conversat nitel in engleza, pana am aflat tara lor de bastina. Si atunci am purces la discutiile cu translator – doar aveam cu noi un cunoscator de germana!
Asa am aflat ca venisera special pentru alpinism. “De ce? Voi n-aveti munti (destul de inalti)?” i-am intrebat. Se pare ca Greciul este trecut in ghidurile de alpinism din strainatate. Si cred ca e prezentat destul de atractiv din moment ce au batut atata drum cu “van-ul” ca sa se catere pe versantii din Muntii Macinului.
I-am lasat pe austriecii calatori in urma si am purces iar la drum. Atentie la fotografiile “in cadere”. De pe coama penei se poate aluneca foaarte usor!

Popas la cules de mure, asta daca nu va e frica de serpi. Rezervatia de la Greci e cunoscuta pentru “balaurul dobrogean”, adica pentru vipere. Fosnetele din tufisuri pot fi si de la soparle, broaste testoase. Dar e mai bine sa te feresti.
Cum nu ne-am grabit deloc am facut aproape o ora si jumatate pana pe varful muntelui. Altitudine: 467 de metri. Nu e cazul sa radeti in barba: Tutuiatu poate sa scoata untul din om.
De sus am prezentat satul si asa zisele sale cartiere, din Jandaru pana in Frumusica. “Dincolo de sat, mult in stanga se vad Pietrele Mariei”, am explicat.

Am votat sa ne intoarcem pe traseu marcat, fara urcus, pe un drum forestier. Harta aveam, dar o lasasem acasa, asa ca a trebuit sa urmarim marcajele, sperand ca e drumul cel bun.
Am “ratacit” mai bine de 2 ore pe un drum croit in desis. Am tot sperat ca poteca sa o ia la un moment dat in dreapta. Dupa pozitia soarelui ne-am cam dat seama ca ne indepartam de sat.
Cand am iesit la luminis m-am pus pe-un ras aproape isteric. Surpriiise! Fix in fata noastra erau Pietrele Mariei. Adica grupul ala de stanci rasarite in mijlocul campiei. Cele care de sus, de pe Tutuiatu se vedeau depaaaarte in stanga, la orizont!

Si pentru ca parasisem cararea inselatoare a trebuit sa coboram de-a dreptul peste stanci. Am facut echipe de cercetasi, am cautat carari in desisuri si am ajuns, spre seara la poalele muntelui, in Crucele – o padurice care - se spune - a fost candva vatra satului. Inarmati-va cu un dram de curaj daca ajungeti in zona. Dar nu va speriati prea tare de cainii ciobanilor de la târlă (de la stână, adica).
Restul povestii e lesne de-nteles. Iar acasa. Tocanita, gratar, restul de “Borsec”. Si a doua zi la drum spre Bucuresti.
Concluzii: ne-ar mai trebui cateva zile sa bifam si alte lucruri la Greci. A ramas nefacut traseul prin padure catre manastirea Cocos. N-am urcat nici pe dealul scolii. Si nici n-am vazut fantana subterana de la 1920.

Expeditie dobrogeana (teaser)

Se ia un grup de 5-6 oameni iubitori de plimbari sau de munte. Nici nu-i neaparat nevoie sa-i cunosti pe toti ca sa-i iei la tine acasa! Ii treci cu bacul si te rogi de vreme buna. Le dai o ciorba de "bine-ati venit!". Le explici (si te scuzi totodata) ca traseul nu-i musai sa fie chiar "a la carte". Unde-ar mai fi farmecul? Cu berea, tuica si gratarul de fiecare seara, insa, nu-i lucru de glumit...
Dupa stirea asta scurta... promit curand o detaliere a expeditiei dobrogene :)

Zbor la Greci

Mai toti locuitorii satelor vecine stiu ca de Duminca Mare "e zbor la Greci". Sau era, mai bine spus. Ce e zborul? E o denumire generica pentru un fel de adunare campeneasca: cu balci, muzica, tarabe cu dulciuri si jucarii pentru copii. Un pretext sa-si puna sateanul hainele de sarbatoare si sa se plimbe "deal-vale" pe strada principala a Greciului. Adica prin centru.
Inca de prin anii '50-'60 zborul asta era o mare sarbatoare. Cei mai in varsta isi aduc aminte ca veneau care pline cu oameni de prin Macin, Turcoaia, Jijila sa petreaca Duminica Mare (a Rusaliilor) la noi in sat. Se indemnau unii pe altii "hai la zbor!", iar grecenii le spuneau musafirilor veniti la sarbatoare "zboreni".
Nu stiu cum se face ca sarbatoarea asta s-a nimerit exact in iunie cand se coc vestitele cirese de la noi. N-aveai rude la Greci sa-ti dea un pumn de "inima porumbelului" sau de cirese de iunie? Atunci gaseai la vanzare, in centru, la taraba.
Povestesc cei mai in varsta ca veneau "caisorii" in fiecare an, negresit. Si mai toti copiii voiau sa se dea in lanturi. Banii, insa, erau dramuiti. Asa ca s-a (re)inventat trocul: o invarteala pe cinste in aer te costa un ou. Dar si astea erau de pret, asa ca nu venea nimeni de-acasa cu intreg cofragul. Tot atunci se tocmeau lautarii. Si li se facea special scena in gradina de vara sau pe maidan.
Mai tarziu, pe vremea copilariei mele, veneau targoveti cu tot felul de minunatii: mingiute cu rumegus, tuturugi, moristi de vant, acadele, vata pe bat sau hainute. Toate iti luau ochiul, asa ca te intorceai acasa din centru si spuneai "mama, imi mai dai niste banuti?"
Duminica Mare era pentru nea Nicoleto (un italian celebru in Greci pentru siropul lui facut dintr-un fel de dulceata cu sifon si pentru inghetata de vanilie la cornet) nu numai o zi cu vanzare buna ci si un motiv bun sa isi scoata scaunul in fata pravaliei si sa mai arunce cate o zicere cu talc catre tinerii care se plimbau pe strada. Barbatii il salutau cu "Noroc, barba!" (un fel de "maestre" al italienilor), iar el avea o gluma pentru fiecare. Pe adolescentele cu minijup avea o placere nebuna sa le tachineze strigand in gura mare "nu mai trage de fusta in jos, atata ai facut-o! Se terminase materialul?!?"
Ca tot veni vorba despre plimbatul "deal - vale" (da, strada e usor in panta), trebuie sa stiti ca si aici era o regula: fetele, grupuri-grupuri, se plimbau pe o parte a strazii iar baietii pe cealalta. Iar daca drumurile amorezilor se intersectau, acestia se opreau doar o clipa cat sa-si mai arunce ocheade sau sa-si dea intalnire pentru mai tarziu la hora sau (in anii '80) la discoteca.
Dupa '90 s-a mai tinut doar cativa ani sarbatoarea asta. De parca n-ar mai fi fost cirese coapte in iunie. Sau de parca grecenii s-au saturat sa se plimbe de la deal la vale. Anul asta am vazut o incercare palida de resuscitare a zborului: cateva mese scoase in strada, fara muzici si caisori. Doar cu mici si bere in fata barurilor.

Mosii de vara

Cred c-ati mai auzit de obiceiul asta, al impartelii pentru cei trecuti dincolo. Nu stiu cum e prin alte parti ritualul, dar de cand ma stiu am vrut sa aflu de ce dai strachine pentru sufletul mortilor. Si "de ce legi, mama, o ata imprejurul canii cu cirese?". "Apoi de ce o impodobesti cu flori?"
M-am nimerit anul acesta fix de "mosii de vara" la Greci. Adica la inceput de iunie.
O sa ziceti ca m-am dus acasa special sa imi primesc strachina cu imparteala. Ei bine, nu! Aflati ca au intaietate proaspetele neveste: miresicile care s-au maritat acum un an-doi.
Dar sa o luam de la inceput: e saptamana dinaintea Rusaliilor, asa c-ai sa vezi toate femeile satului pe la magazin. Targuiesc cratite, farfurii sau castroane mai aratoase. Apoi cesti si linguri si tot felul de ustensile de bucatarit. Toate trebuiesc date de pomana in sambata dinaintea Rusaliilor. Si nu asa oricum.
Regula e sa prepari orez cu lapte sa pui in fiecare strachina. Tot aici pui un ou, niste felii de chec (pandişpan, adica), bomboane si o legaturica de cirese. Doar daca vreti puneti in farfurie o bucatica de carne (piept de pui aburit nitel). Sa fie tot de sufletul mortilor.
E firesc sa dai de pomana o farfurie cu de toate. Dar e musai sa-i dai mortului si-o lingura cu care sa manance. Insa, uneori femeile sunt atat de zeloase in pomana lor, incat imi imaginez ca mortii or sa ajunga sa manance doar cu polonicul ;)
Ce m-a intrigat de mic copil era "impodobitul" canii pe care urma s-o dea mama de pomana. Se pune o gingie de apa inauntru si o legaturica de flori. Se impodobesc marginile cu cirese de iunie (perechi-perechi) si se leaga de jur imprejur o ata alba. "De ce?" am intrebat-o pe mama, la un moment dat. "Pai ca sa aiba cu ce sa-si scoata apa din fantana". Logic, nu?
Eh, si dupa ce-ai facut toate astea "menesti" toate cele pregatite.
Adica aprinzi cate o lumanare pentru fiecare "set" zicand "sa fie de sufletul lu' taticu" sau "sa fie de sufletul cui am gandit". Si uite-asa pomana primeste o "menire". Adica o adresa. Si - nu uita - nu pleci cu ele de-acasa pana n-ai trecut cu tamaierul pe deasupra lor, doar asa se purifica tot ce-ai gandit sa dai de pomana.
Apoi le pui pe toate in cosul ala cu care mergi la tamaiat si pornesti agale catre neamuri sau vecini ca sa dai nevesticilor de-mparteala.
Aaaa, si era sa uit! O strachina o menesti pentru casa. Si o dai cuiva din propria familie. Cel mai adesea nepotii, copiii mici, primesc imparteala casei: o cescuta colorata, o lingurita si un castronel e de ajuns sa bucure un copil.
Dupa ce-ai randuit pomana mortilor te-asezi la masa cu familia. Si te pregatesti pentru a doua zi cand e "Duminca Mare". Si e "Zbor" la Greci. (va urma)