Caţavencu a urcat pe Ţuţuiatu, dar nici muntele nu s-a lăsat...

Şi uite-aşa a ajuns un "prăpădit de deal" să-ncurce planurile unor munţomani. Ce-i drept... nici nea Ion nu i-a slăbit cu "borsecul" de prune... :)

Din Catavencu, 25 august 2010. Autor Mihai Buzea.

Unde să mai mergem, c-am fost peste tot… „Hai în Dobrogea, că şi-acolo-s munţi“, zice o fată. Hohote imense, grohăieli: „Poate munţi de şuberek“, zice unul mai glumeţ. „Dacă vă spun!“, insistă ea. „Eu sunt ­de-a­co­­lo, din satul Greci, şi chiar lângă sat e un munte-n toată regula! Şi nici nu ne costă cazarea, că stăm la ai mei!“ Argument decisiv. Plecăm.

Ca localitate, Greci e sat şi nu prea mai e sat, că are ditamai fabrica în centru; pe de altă parte, oamenii (cei încă neplecaţi „a­fa­ră“) umblă cu căruţele şi se ­cin­s­tesc la birturi absolut rurale.

Partea bună e că deasupra satului se arată într-adevăr un vârf cât toate zilele, despre care a­flăm că se cheamă Ţuţuiatu, că-i cel mai înalt din toată Dobrogea, şi că există trasee marcate. Per-fect!

Nu putem refuza nimic din ospitalitatea lui nea Ion (ţuică, vişinată, ciorbă, tocană, grătar, murături, vin, ardei iute din grădină), aşa că prima seară se du­ce adânc în noapte, iar a doua zi trezirea se face cu dificultate (ochi umflaţi, gură cleioasă, mers nesigur etc.). Dar planu-i plan, aşa că plecăm pe traseu.

În mod ciudat, sătenii din Greci nu cască gura ca disperaţii la turişti (cum se întâmplă în alte părţi), par mai degrabă indiferenţi, ocupaţi cu treburile lor (femeile cu munca, bărbaţii cu băutura). Traseul (triunghi albastru) iese frumos din sat şi urcă spre vârf, cam pieptiş după gustul fetelor („Nu mai facem o pauză?“), cam lenevos după cel al băieţilor („Uite-acuşi suntem sus!“). Odată ajunşi în vârf, nimeni nu mai are ceva de zis, că priveliştea face toţi banii (şi chiar mai mult): „Uite Dunărea, încolo-i Pricopanu, ăla e Iacobdeal, mai încoace e Priopcea, colo-n stânga-i Moroianu, alea trei sunt Pietrele Mariei, mai sus de ele-i Valea Adâncă, unde se face şi cascadă când plouă; aşa zice tata, eu n-am fost niciodată“, dă indicaţii ghida noastră. „Păi, hai acum, să vedem ce şi cum“, e de părere Glumeţul, iar noi ne luăm după el ca oile după berbec. Deştepţi, nevoie mare!

De la Ţuţuiatu până la Valea Adâncă sunt câţiva kilometri prin pădure, mai mulţi de cinci, mai puţini de zece, dar pentru că am fost prevăzători şi-am lăsat harta acasă, drumul (deşi uşor) ni se pare interminabil. Fetele obosesc, încep să aibă nervi („Da’ idioţenia asta de pădure nu se mai termină odată, să vedem unde suntem?!“), aşa că Glumeţul ia problema în mână, să le mai iuţească: „Uite-un scorpion!“ (ţipete); e, de fapt, o rădaşcă. „O reptilă!“ (o mică ţestoasă). „Un şarpe!“ (d-ăla negru de casă, pe cât am putut vedea), dar aici gluma se îngroaşă, că fetele se chircesc terifiate la fiecare scârţâit de copac, aşteptându-se ca-n orice clipă să apară o herghelie de anaconde, tropăind prin pădurea dobrogeană. Noroc că ieşim la Valea Adâncă.

Locul e impresionant (cascadă uscată, o prăpastie, de fapt, ucigaşă la coborâre), dar faza tare e că daţi de trei flăcăi pregătiţi de căţărare: „Bonjour, de unde sunteţi voi?“ „Păi, din Austria.“ „De unde?!“ „Din Austria, din Innsbruck, şi-am venit aici să facem escaladă, c-am citit pe net că sunt pereţi dificili.“

Noi rămânem tâmpiţi, după care întrebăm în original (o fată le are cu germana): „Da’ n-aveţi pereţi de căţărare la voi în Austria?“ „Ba da“, zic ei, „dar aici e inedit, toată comunitatea de pe net e-n agitaţie: e descoperit recent şi vin toţi încoace, că noutăţile umblă ca focul!“
Bravo, băieţi. Noi mergem la schi-n Austria, lăsăm acolo bani grei, voi veniţi aici aproape gratis şi ne râdeţi în nas. Păi, normal… doar avem acum şi brand de ţară degeaba, nu?!

Motive sa-ti fie dor de-acasa

Iaca e iunie si n-am mai fost acasa de la Pasti. Tin sa precizez asta sa nu ma mai traga cititorii de urechi ca n-am mai pus texte proaspete pe blog :)
N-am ajuns sa vad cum a inverzit toata gradina. Nici sa umplu poala de caise crude (stiu, si mama imi zice ca-s nebuna sa mananc verziturile alea).
N-am mancat prea nici prea multe capsune... dar deunazi mi-a spus mama "N-o sa mai prinzi nici urma de cirese pana vii tu acasa!"

Si - v-am mai spus eu - suntem vestiti, noi grecenii, pentru ciresele inima porumbelului. Si pentru "cupa ciresarilor" (fotbal de campionat adica, sus, la Curba) - ca tot e un subiect de sezon.
Pentru ca tot mi-am adus aminte ce poftesc de-acasa am zis sa va fac o lista cu ce-mi place si de ce...
Mi-e dor de privelistile care ti se arata daca urci nitel pe coasta: cum se vede satul de sus, asa printre dealuri si copaci. Imi mai place cum seamana cu taramurile nord-americane cariera care se vede in zare, la Turcoaia...

Imi e dor sa stau tolanita la firul ierbii. Si sa miroasa a ploaie in zare, caci, nu-i asa... in Dobrogea suntem satui de praf!

Mi-e dor de-un mujdei facut ca la carte, cu multa verdeata si un strop de iaurt. Desigur ca se asorteaza cu borsul de peste. Mi-e pofta de mor!


Mi-e dor de cozonacii facuti la cuptorul de lut din curte, framantati dimineata in zori la covata si rasuciti cu multa cacao cu zahar. Mi-e dor s-o ajut pe mama la toate astea...



Cred ca e cazul sa mai merg pe-acasa. O sa revin pe blog, cand imi mai aduc aminte... si o sa va mai spun lucruri de care sigur tuturor ni se face la un moment dat dor.
Multumesc, Nico, pentru poze :)

Infloresc lalelele, munca e in toi...

Titlul asta e pus asa, sa nu va lasati furati de peisaj! E frumos la Greci primavara. Dar si mai bine e cand te duci doar in vizita...
Altfel... cum a dat firul ierbii nu mai e de gluma! Inseamna ca e vremea sa lasi bageacul ("hornul" n.r.) sa se odihneasca si sa iesi in gradina la sapat, plivit, legat via.
Bine, asta daca n-ai fost mai vrednic decat vrednicii si n-ai lasat sa vina Pastele fara ca tu sa ai ograda necuratata si pusa la punct.
In orice caz la vremea asta, cand au inflorit merii, ar cam trebui sa ai in gradina deja niste ceapa verde, salata si arpagicul numai bun de plantat.
Daca-ti place sa ai bucatica de pamant de pe langa casa "colorata" in fiece anotimp, atuncea ai avut de-asta toamna timp sa raresti lalelele eventual sa le plantezi ordonat, pe randuri (de unde-o veni si regula asta aproape nemteasca?!?).Te uiti atent la coroana copacilor sa-i pigulesti de uscaciuni. Te certi prin curte, apoi, ca "le-ai taiat prea mult din coroana, asa se face? Sa nu apuce niciun nepot o creanga sa manance caise?"
Si-ar mai fi de lucru - acuma, depinde cine se pricepe la taiat via. Caci si aici poate sa iasa cu banat: Ce te faci daca n-ai taiat fix intre cei doi ochi ai lastarului? Si daca n-o sa planga via?
Pana una alta, legi coarda sus, pe spalieri, sa aiba cum sa infloreasca si sa dea rod.
Femeile asteapta pana sunt sigure ca nu mai cade bruma sa planteze rasadurile (puse sau cumparate din vreme). Musai sa ai rosii si ardei in curte. Apoi vin pe rand semanatul de cartofi, fasole, mazare si verdeturi - tot ce-i trebuie omului de-o ciorba. Tot pe vremea asta pui clostile pe oua. Si sa vezi ce mogaldete galbene iti umbla apoi prin batatura! Ziua lasi puii intr-o cutie, la soare, cu closca cu tot. Numa' sa ai de grija seara sa ii bagi la dos si sa-i feresti de pisici... sau de vulpe :)
Credeti ca s-a terminat treaba? Ha! Asta-i doar inceputul. Cui lasi "tarlalele"? Doar nu vrei sa ramana parloaga sa te rada tot satul?

Primavara la poalele Tutuiatului